Totalul afișărilor de pagină

Un colţ de oglindă




Toate lacrimile ei fuseseră ingheţate în toţi acei ani de durere. Inima alesese în final să îi bată din nou, ceva mai tare. Începea să simtă că se trezeşte încet, amorţită şi fără dorinţa de a privi înapoi.
     Îşi găsise un loc ferit de toţi cei care o puteau privi, un loc chiar in sufletul ei.Tot ce îşi dorea era ca tristeţea să fie închisă într-o cutie a pandorei, fără a mai putea fi deschisă curând, nici măcar de către ea, deţinătoarea lacătului vechi si ruginit.
    În colţul ei de suflet în care nu pătrunsese încă nimeni, se aşeză cu faţa către peretele pe care voia sa rescrie pasiunea demult pierdută. Abia trezită, se ridică în picioare din nou, hotărâtă sa incerce a-şi corecta rândurile, fără sa pară că adaugă o doză de nebunie sau nesăbuinţă.
   Cu mâinile goale -fără vreun condei- întinse mâna către perete şi începu să corecteze cu o întrebare.
 
Cum a fost posibil să-mi pară rău că m-am dovedit mai puternică decât credeam ca sunt?
Am plâns destul peste timpul care m-a aruncat în neant, am învaţat că  până si negându-mi iubirea, mai devreme sau mai târziu, se va întoarce cerându-şi tributul care i se cuvine de drept.
Am plâns destul. Ce ar putea  un "el" sa vadă pe faţa mea? Acelaşi nimic şi poate doar nişte picături de ploaie îngheţate.
Doar ploaie. De ce aş incerca să neg din nou, când majoritatea viselor mele sunt un haos şi dacă aş căuta printre rânduri voi vedea de fapt că ce nu m-a ucis, mi-a dat mai multă viaţă.
Sufletul meu este un set complex de teste, pe care încă încerc să le rezolv, uitându-mă spre viitor nepăsătoare, cu un ochi pe urmele trecutului, încercând să-mi trăiesc prezentul, fără a-mi pasa de ce va fi să vină.” 

Îşi coboară mâna puţin obosită şi priveşte cu un aer de uşurare: corectase ceva esenţial! Încerca să facă pace cu ea insăşi, dar acest lucru tocmai incepea.
Obosită, îşi lăsă capul pe spătarul scaunului şi când privea mai atentă, undeva in celălalt colţ, zări ceva care îi atrase atenţia încă dinainte de-a inchide ochii. Se îndreptă suspicioasă şi vede că era o oglindă prăfuită de amintirile timpului demult apus.
Acum îşi dădea seama de ce nu mai putea să privească în ea şi să inţeleagă când, unde şi ce a greşit. Stătea nemişcată şi realiza că se află chiar in faţa oglinzii sufletului ei, murdară şi cioblită de atâtea ploi şi tunete care aveau să lase urme, poate ireparabile.

Cum aş putea să te curăţ sau măcar să pot desena o dungă de lumină în imaginea ta? Cum aş putea să mă văd în tine, în mine, în ochii mei?”

Caută o cârpă şi încearcă să şteargă. Nimic! Caută alta şi mai rău o murdareşte. Renunţă deşi ar vrea să continue. Ia loc pe scaun răvăşită şi dezamăgită, oarecum resemnată la gândul că singură nu va putea face lumină în oglinda interioară. Încă zăbovea în colţul de suflet neştiut de nimeni(doar de amintiri şi dorinţe), parcă aşteptând să fie alungată chiar de stăpâna lui.

Cineva bate în poartă. Speriată, încearcă să se ascundă după nişte pânze prăfuite, însă îşi face curaj şi întredeschide uşa.
-Sărut mâna, doamnă! Caut o umbră.
Nu răspunde nimic, îl pofteşte înăuntru cu privirea, fără a-l ruga să îşi cureţe încălţările.
Într-un târziu, după ce îl lasă să analizeze bine încăperea, îi spune:
-Bine aţi revenit! Luaţi loc, nu am decât un scaun şi pe ăsta vi-l ofer. E al dumneavoastră şi vă aparţine încă dinainte de a şti că are un stăpân.
Se aşează şi i se pare confortabil; parcă stătuse acolo dintotdeauna.
- De ce sunteţi tristă? o întreabă.
-Nu sunt, doar că aş vrea să mă odihnesc şi nu găsesc unde.
-Nu fiţi supărată. Am un colţ de scaun pe care vi-l pot oferi de acum încolo. Nu este foarte confortabil pentru că nu-i decât un “colţ”, însă vă asigur că este în cel mai liniştit loc care există în sufletul meu.
Zâmbind, ea acceptă şi îi mulţumeşte fără să întrebe de ce nu poate ocupa întreg scaunul. Nu mai conta atâta vreme cât avea un loc al ei, fie el şi o părticică.
Se priveau unul pe celălalt fără să îşi spună nimic. Deodată el vede oglinda, încă murdară şi o întreabă.
-De ce nu o curăţaţi? Este atât de frumoasă ! Cum o puteţi lăsa aşa ?
Cu privirea aplecată îi răspunde resemnată :
-Am încercat domnul meu, am încercat de atâtea ori să o curăţ în multe feluri, dar nu se mai poate. Urmele sunt mult prea vechi şi timpul şi-a pus amprenta pe mizeria care a cuprins-o încât nimeni si nimic nu o mai scoate la lumină. Câţi nu au încercat să o facă, dar de fiecare dată se murdărea mai tare!
Bărbatul se ridică şi caută o banală cârpă care nici măcar nu era curată. Se apropie şi o ia de mână:
-Vă rog doamnă, haideţi să încercăm împreună să o curăţăm. Aşa vă pot fi recunoscător pentru locul pe care mi l-aţi oferit să mă odihnesc.
    Cu un zâmbet plin de speranţă îi dă mâna şi se apropie de oglindă.
   -Haideţi să luăm cârpa împreună şi să facem lumină!
Nici nu au terminat de curăţat prima fâşie de praf că oglinda a renăscut. “Doamne, cât era de frumoasă şi de clară! “
     Se uitau amândoi în aceeaşi direcţie, iar bărbatul se întoarce către ea, aproape nereuşind să respire de ceea ce îi arăta oglinda.
    -Tu eşti UMBRA, pe tine te caut fără să ştiu cine eşti şi de unde vii.
    Se aşează amândoi unul către celălalt, într-o altă lumină, nouă, cu atâtea reflecţii încât parcă îi orbea. Umbra prindea contur încet-încet şi fără să observe se transforma în ceva mai real decât putea fi realul atins de puterea divină.




Roibu Maria - Decembrie 2009



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu