Prologul volumului de versuri (CARISMA IUBIRII de Maria Roibu)

Poeta Maria Roibu oferă o poezie vizuală apelând la cromatica simţurilor pentru a prezenta cititorilor ei  mitul sacru al androginului precum şi condiţia existenţială a omului într-un mod inedit, capabil să exprime esenţa creaţiei. Iubirea, timpul, substanţialitatea creaţiei artistice, transcendenţa sufletului spre absolut sunt temele abordate cu sensibilitate în acest volum.  În poemul intitulat Atingerea  yang-ului poeta vizualizează iubirea ca pe o forţă regeneratoare, capabilă să ofere strălucire, yang-ul fiind energia solară, plină de vitalitate, rădăcina iubirii care accede spre absolut. Atemporalitatea profundului sentiment declanşează o explozie de sunete muzicale, un „portativ pergament”(O notă infinită). Crezul iubirii este mărturisit în poemul Lanţul elementelor prin îmbinarea perfectă a celor două jumătăţi ale androginului care alcătuiesc întregul: „Îți sunt și îmi ești/ un tot dăruit”. Poezia Mariei Roibu vibrează de fericire, iubirea fiind chintesenţa existenţei umane exprimată printr-un perpetuu „te iubesc” (Delirul culorii). Tandreţea este cuvântul emblematic pentru întreaga creaţie a Mariei Roibu deoarece poeta vibrează de sensibilitate construind un templu al iubirii care emană fericirea prin toţi porii. Repetiţia verbului „iubeşte-mă”aflat la modul imperativ exprimă dorinţa intensă de împlinire prin intermediul iubirii dincolo de timp şi spaţiu: „Iubeşte-mă/ în ieri, în azi şi-n mâine/ în verde, galben de albine,/ sub braţe, unse-n smirnă,/ca piatra, pe ţărână,/ în alb şi negru-nchis,/ în cer şi dincolo de-abis…”(Iubeşte-mă). O continuă  regăsire a jumătăţii androginice desenează harta desăvârşirii în misterele lumii trasată cu delicateţe în versurile: „Eşti veşnicul scut ce apără calea/ Femeii din mine ce-şi stie chemarea.”(Cu tine).  Poruncile din poemul Un alt fel de decalog al iubirii

oferă o viziune lucidă, matură asupra existenţei umane  atrăgând atenţia cu privire la finitatea timpului, versurile având rolul de a sublinia esenţialitatea vieţii într-o lume în care iubirea devine monada Universului: „Așează-ți sufletul  pe căpătâiul unde/ îngenunchează desăvârșirea dragostei. / Trăiește fiecare respirație a întregului/ tău ca și când ar fi ultima. ”

Substanţialitatea creaţiei artistice reprezintă o altă temă a tinerei poete  pe care aceasta o abordează exprimându-şi setea de a da viaţă versurilor ei într-o singură noapte: „În noaptea asta/ aș putea scrie o carte/ cât toate cărțile lumii.”(Insomnie)

 Versurile Mariei Roibu reprezintă „feţe” ale acesteia cu ajutorul cărora exprimă trăirile intrinseci. Prin intermediul cuvintelor, care ajung să capete valenţe inedite, poeta semnalizează capcana în care tinde să cadă lumea contemporană supusă tentaţiilor: „ Nu am de gând să vorbesc. / Deșertăciunea seminției/ are atâtea de spus…/ Se înghit cuvinte, / unul câte unul/ și nu, nimeni nu se îneacă.”(Fâşii de noapte polară). Ipocrizia este sancţionată grav cu ajutorul ironiei subtile, poeta făcând referire la trecătorii grăbiţi cărora le este teamă să trăiască cu adevărat şi să se ghideze după dictonul latin carpe diem potrivit căruia clipa are importanţa sa şi nimic nu se poate trăi a doua oară cu aceeaşi intensitate: „ Se-ascund în priviri, cuvinte nespuse/ E totul un haos cu susul în jos/ În inimi râd găuri cu mâinile scurse/ Rupând câte-un colț de suflet grunjos.”(Chipuri peticite)

Poemul Călimara eternităţii este un omagiu adus poetei Teresa Esteve care „a îmbrăcat veştmântul eternităţii”, pământul, personificat, plângându-i dispariţia „cu lacrimi de cerneală neagră”. Recunoştinţa deplină faţă de poetul Pere Besso este exprimată în poezia Transparenţa literei, profundul sentiment fiind văzut ca „un braț de recunoștință/ într-o mie de cuvinte nerostite.”

Cele mai calde versuri sunt cele pe care poeta le-a dedicat cu un dor acut tatălui ei. Poemul Cuvinte simple  vibrează de un dor nestăvilit prin verbele la modul condiţional-optativ: „aş spune”, „aş da”„aş  şti”, „aş face”, „aş lua”, „aş scrie”, „aş plânge”, „aş ţine”, acestea exprimând dorinţa intensă a Mariei Roibu de a-i împărtăşi tatălui ei toate trăirile sale, bucuriile, aşteptările, realizările. Cuvintele simple sunt şi cele mai profunde deoarece au capacitatea de a emoţiona puternic cititorul. Volumul Carisma iubirii  prezintă iubirea ca singura modalitate de desăvârşire a fiinţei umane prin contopirea celor două jumătăţi androginice. Sensibilitatea, delicateţea şi profunzimea celui mai sublim sentiment din Univers sunt prezentate de tânăra poetă Maria Roibu printr-o poezie vizuală, capabilă să exprime o geneză a iubirii împlinite.

Crezul iubirii este mărturisit în poemul Lanţul elementelor prin îmbinarea perfectă a celor două jumătăţi ale androginului care alcătuiesc întregul. Repetiţia verbului „sunt” aflat la modul indicativ timpul prezent poate fi văzută ca o mărturisire intimă a celor mai profunde sentimente de iubire absolută faţă de iubitul care desăvârşeşte întregul univers feminin. Jumătatea feminină reprezintă esenţa vieţii celui care o întregeşte, ea fiind „aerul” şi „stropul de parfum” care dă  substanţă iubitului căruia ea i-a fost predestinată de la facerea lumii. Cu ajutorul mâinii, „literele mari” dezvăluie vibrantele stări albastre care rescriu la nesfârşit împlinirea destinului uman prin intermediul iubirii. Pentru a sublinia intensitatea sentimentelor, poeta Maria Roibu apelează la antiteză, potenţând astfel miracolul prin care aceste două jumătăţi se întâlnesc şi formează un întreg: „Sunt/  iarnă și vară / vulcan și ghețar/ sunt soclu-ți stabil/ la propriul altar. ” Femeia, dând viaţă vieţii şi restabilind echilibrul lumii, este înzestrată cu o forţă intrinsecă datorită căreia poate fărâmiţa falnicii munţi, ea fiind prezentată antitetic: „Sunt/ înger și demon/ copil şi femeie/ ţin munţii în palmă/ şi-i fac mici crâmpeie.” Cei doi îndrăgostiţi, sortiţi a-şi împleti destinele din timpuri primordiale, transmit un mesaj puternic mărturisind că iubirea trebuie văzută ca un dar menit să desăvârşească umanitatea deoarece ea reprezintă esenţa Universului: „ Îți sunt și îmi ești/  un tot dăruit/ îmi ești și îți sunt/ un râu șerpuit.”

Nataşa Valentina Roman