și câte ar mai fi de spus…

în pieptul meu amprenta buzelor tale

 își scrie poemul…

 câte cuvinte așteaptă să curgă

 cât alb ne îmbracă

 câte nopți ne vom spune «noapte bună»

 câte dimineți ne vor prinde înlănțuiți 

 în visul ce nu se termină niciodată

 ne doare carnea de atâta zbatere

 ni se încurcă venele de atâta tremurat

 casa asta ne e prea mică să cuprindă

 nemurirea în care ne-am desăvârșit

 și câte ar mai fi de spus…

 mi se frâng degetele de atâta iubire

 ți se topește cântecul în ochii mei

 lumânarea cu iz de satin neted si crin lunatic arde

 pianul se-acoperă-ncet cu partitura 

 cea nouă pe care ai tipărit sarutul de mâine

 chitara își  îmbrățișează coardele tăcută

 creionul a adormit

 în surdină tu și eu

 fredonăm melodia brațelor ce nu dorm niciodată

Maria Roibu