Capitolul I
Întoarcerea...după 26 de ani
Uneori credem că marile schimbări din viață vin însoțite de semne. Că există un moment în care simțim că destinul bate la ușă și ne pregătim pentru el.
Marile schimbări intră în viața noastră în cele mai obișnuite zile, îmbrăcate în haine banale, fără să anunțe nimic.
Așa a intrat și Romula în viața mea.
Nu m-am întors în satul copilăriei pentru cetate.
M-am întors pentru bunica.
După douăzeci și șase de ani petrecuți departe de locurile în care copilărisem, bunica mea, rămasă singură în Potopinu, s-a îmbolnăvit. Am hotărât să o luăm la noi, pentru a o îngriji. Era unul dintre acele momente în care viața îți schimbă direcția fără să îți ceară voie.
Într-una dintre zile, m-a rugat să merg la administrația locală pentru a rezolva câteva probleme care nu mai puteau fi amânate. Nimic ieșit din comun. Un drum pe care l-ar fi făcut chiar ea, dacă sănătatea i-ar fi permis.
Unchiul meu, Gină Mitrache, nepotul bunicului, mi-a spus unde trebuie să merg.
— Du-te la primărie si caută-l pe primar.
Atât.
Nu mi-a spus că acolo urma să înceapă o altă viață.
La vremea aceea eram încă omul marilor metropole.
Venisem din Olanda după mulți ani petrecuți departe de România și hotărâsem că este timpul să mă întorc acasă. În anii trăiți în afara țării făcusem ceea ce iubisem dintotdeauna: cultură. Scrisesem cărți, concepusem proiecte și organizasem evenimente artistice, lucrasem alături de oameni din mai multe țări europene și învățasem enorm despre felul în care cultura poate schimba comunități. Acumulasem experiență, dar, fără să-mi dau seama, mă îndepărtasem de propria mea voce.
Întoarsă în România, devenisem, într-un timp foarte scurt, antreprenor. Nu pentru că acela era visul meu, ci pentru că în România cultura nu îți ține de foame. Trebuia să trăiesc, iar uneori viața îți cere să alegi între ceea ce iubești și ceea ce îți plătește facturile.
Literatura și arta rămăseseră undeva în urmă. Nu pentru că nu le mai iubeam, ci pentru că un blocaj pe care nu reușeam să îl înlatur mă făcuse să tac. Aproape nouă ani nu am mai scris niciun rând. Pentru un scriitor, nouă ani de tăcere sunt o viață întreagă. Îmi convinsesem sufletul că literatura fusese doar o etapă. Îmi spuneam că viața merge înainte și că uneori oamenii trebuie să lase în urmă ceea ce au iubit cel mai mult.
Nu știam însă că există iubiri care nu acceptă să fie abandonate. Ele nu pleacă. Așteaptă. Și, atunci când găsesc locul potrivit, se întorc.
Nu mai căutam povești.
Nu mai căutam personaje.
Nu mai căutam nimic.
Am intrat în Primăria Dobrosloveni exact așa cum eram. În pantaloni scurți de blugi, cu un tricou negru luat în grabă din dulap și cu părul răvășit, prins neglijent în vârful capului. Eram obosită, grăbită și preocupată doar să rezolv ceea ce aveam de făcut pentru bunica.
Am avut mereu o problemă cu protocolul. Nu pentru că nu l-aș fi înțeles, ci pentru că îl uitam imediat. Nu mă ridicam mai drept în fața unei funcții și nici nu deveneam mai politicoasă doar pentru că cineva ocupa o anumită poziție. În mintea mea, oamenii erau oameni. Dacă aveau idei bune, îi ascultam. Dacă nu aveau, funcția nu îi ajuta prea mult.
Bănuiesc că, atunci când a văzut cum am intrat în birou, domnul primar Gheorghe Tudorașcu nu și-a imaginat că aceea era imaginea viitorului om care avea să răspundă de cultură în comună. Și nici că, la pachet cu cultura, primea un om greu de ținut în frâu, cea mai mare bataie de cap pe care o avusese vreodata, cu prea multe idei pentru un program de opt ore și cu prostul obicei de a transforma orice „n-ar trebui” într-un „hai să încercăm”. Sincer, nici eu.
L-am cunoscut atunci pentru prima dată pe „dictatorul” comunei, așa cum aveam să îl tachinez mai târziu.
Recunosc că prima impresie nu a fost una grozavă. Mi s-a părut arogant. Mă așteptam să dau peste încă un primar. Genul acela de om la care funcția vorbește înaintea omului. Aveam o alergie veche la autoritate, mai ales la cea românească, și un talent aproape înnăscut de a nu mă lăsa impresionată de funcții. Postura lui sobră, sigură pe ea, m-a iritat puțin în primele minute.
Aflase deja de la unchiul meu că sunt scriitoare și că, înainte de toate, sunt un om care iubește cultura.
Am rezolvat problemele administrative pentru care venisem, iar apoi discuția a început să alunece, aproape fără să ne dăm seama, spre un alt subiect.
Romula.
Mi-a povestit despre Romula Fest, festivalul pe care îl organiza de câțiva ani la Dobrosloveni.
Ascultam cu interes, dar și cu o ușoară rușine.
Nu știam nimic.
Absolut nimic.
Copilăriserăm la doar câțiva kilometri de unul dintre cele mai importante orașe ale Daciei Romane, iar eu nu cunoșteam aproape deloc povestea lui.
Vacanțele copilăriei mele se petrecuseră în Potopinu. Mergeam adesea și în satul vecin, Reșca, la unchiul meu, nepotul bunicii, părintele Mișu, Dumnezeu să-l odihnească. A iubit cetatea aceasta cu o discreție aproape monahală, iar într-o noapte inima lui s-a oprit. Ani mai târziu, după ce și eu am ajuns să iubesc Romula până la obsesie și am trecut de două ori prin clipe în care inima mea era gata să cedeze, m-am surprins întrebându-mă dacă nu cumva locurile pe care le iubim cel mai mult cer întotdeauna ceva din noi. N-am găsit niciodată răspunsul. Știu doar că există iubiri care se plătesc cu bucăți din propria viață.
Bunica spunea că eram un copil tare neastâmpărat. Aveam un obicei pe care îl cunoștea prea bine. Spuneam că mă duc să aștept caprele venind de la câmp și, până apăreau ele, eu dispăream prin pădure, unde fiecare copac devenea un regat numai de mine știut. Mă cățăram prin toți arborii, iar când coboram de bunăvoie era semn că ori se însera, ori mă striga foamea. În rest, mă culegeau de pe unde mă găseau: ba de la Izvorul lui Tudor, ba din vreo poiană ascunsă.
Nici furtunile nu mă speriau. Sau, mai bine spus, nu mă speriau până într-o zi.
M-a prins una chiar la marginea pădurii. Vântul s-a pornit dintr-odată, ploaia a căzut cu găleata, iar apa m-a aruncat în Burlui. Eram prea mică să mă pot desprinde singură. Dacă Dumnezeu nu l-ar fi trimis atunci pe nea Tudor al lui Veacă, nu știu cum s-ar fi terminat povestea. Venea să-și ia vaca de la păscut, împreună cu nepoatele lui. M-a văzut, a intrat după mine, m-a scos din apă și m-a învelit într-un cearșaf de celofan pe care îl avea la îndemână, să mă încălzesc puțin.
Între timp, bunica venea alergând spre noi, speriată cum n-am mai văzut-o niciodată. Cred că atunci i-am tras una dintre cele mai zdravene spaime din viață. Mă plouase atât de tare, încât costumul meu siclam își pierduse culoarea și ajunsese aproape alb. Multă vreme, ori de câte ori vedea nori negri adunându-se peste pădure, bunica mă striga înainte să înceapă ploaia, de parcă furtuna aceea ar fi putut să se întoarcă după mine. Atunci am scăpat doar cu un costum siclam decolorat și o bunică speriată. Mai târziu aveam să aflu că există furtuni care nu spală hainele, ci îți decoloreaza viața. Dar despre acelea veti citi in urmatoarele capitole. Ei…si dacă aveam vreun necaz, fie el cât de mic, plângeam cu atâta năduf, încât ai fi zis că se sfârșea lumea. Bunica îmi spunea râzând că nici toți sfinții nu mai puteau opri un asemenea plâns. Dar când trecea vremea și nu mă mai găsea prin pădure, nu mai râdea deloc. Intra în bucătărie, se oprea în fața icoanei cu Sfântul Gheorghe, își făcea cruce și spunea încet: „Sfinte Gheorghe, adu-mi fata acasă întreagă.” Abia după aceea pornea să mă caute.
După o pățanie de felul acesta, m-a luat cu ea în vizită la părintele Mișu. Ca prin minune, până să ajungem, suspinele s-au rărit, lacrimile s-au uscat și, din copilul care cu puțin înainte părea de neîmpăcat, a rămas doar o bucurie cât casa. Să fi fost drumul, să fi fost fericirea că mergeam la părintele Misu sau poate liniștea locului spre care ne indreptam… cine mai știe?
Casa lui era chiar lângă cetate. Dar eu nu știam asta. În mintea mea de copil, părinții și oamenii lui Dumnezeu locuiau întotdeauna pe lângă păduri. Așa mi se părea firesc. Trecusem de nenumărate ori pe acolo fără să bănuiesc că sub pașii mei mici dormea unul dintre cele mai importante orașe ale Daciei Romane.
Istoria fusese acolo tot timpul.
Doar eu nu aveam încă ochii cu care să o văd.
Dar despre copilăria mea vom mai vorbi. În ziua aceea nu venisem să-mi caut amintirile, ci să rezolv câteva acte pentru bunica. Și, fără să bănuiesc, în fața mea se afla omul care avea să mă trimită înapoi exact în locurile pe care tocmai vi le-am povestit.
Doar că impresia mea despre omul din față a început să se schimbe surprinzător de repede. După câteva întrebări și câteva răspunsuri, funcția s-a retras încet din încăpere, iar omul din spatele ei a început să vorbească. Din clipa în care discuția a ajuns la cultură și la Romula, nu mai aveam în față un primar și nici el nu mai avea în față o femeie venită să rezolve niște acte pentru bunica.
Eram doi oameni curioși, care priveau același lucru din unghiuri diferite.
Pe măsură ce îmi vorbea despre cetate, simțeam cum în mine începe să se trezească o curiozitate pe care o credeam pierdută.
Îl întrebam una după alta.
Cum arată?
Ce s-a descoperit?
De ce nu știe lumea despre ea?
Ce se întâmplă la festival?
Cum de nu am auzit niciodată?
Discuția, care trebuia să dureze câteva minute, s-a transformat într-o întâlnire despre cultură, patrimoniu și despre un loc care părea să își aștepte oamenii.
Între noi exista însă un contrast pe care îl observ și astăzi cu zâmbetul pe buze.
Eu eram spontană, nonconformistă și lipsită de orice urmă de protocol. In afara de toate astea, gesticulam mult. Mai târziu aveam să aflu că acest aspect îl enerva la culme pe domnul primar, dar ce îmi păsa mie? Vorba aceea: eu când vreau să fluier, fluier. În fața mea era un om sobru, cu o prezență care inspira disciplină și experiență. După mai bine de două decenii petrecute în administrație, avea calmul acela al omului care nu se grăbește să tragă concluzii. Îți dădea impresia că nimic nu îi scapă și că înainte să îți răspundă îți cântărește fiecare cuvânt. Prima impresie a fost aceea a unui om greu de impresionat, genul care ascultă mult și vorbește puțin, lăsându-și opiniile să se citească mai degrabă în privire decât pe chip. La un moment dat și-a scos încet ochelarii de la ochi.
M-a privit câteva clipe fără să spună nimic.
Îmi amintesc perfect acel moment.
Astăzi îmi place să cred că, în mintea lui, se desfășura un dialog pe care nu îl voi auzi niciodată.
„Doamne... asta n-are frână. A intrat în birou de parcă venea la un prieten, nu la primar. Nici urmă de protocol, nici urmă de emoții. Dacă îi spun două vorbe, îmi pune zece întrebări. Dacă îi răspund la zece, îmi vine cu douăzeci de idei. Bine, Gheorghe... respiră. În fața ta ai două variante. Ori fata asta o să fie cea mai mare bătaie de cap pe care ai avut-o vreodata, ori e omul pe care îl aștepți de ani de zile și nici nu știai. Și, culmea, cred că problema e alta: există toate șansele să fie amândouă în același timp. O să mă scoată din minți. O să-mi dea de furca până uit câți ani am în administrație. Dar dacă nebunia asta chiar poate schimba ceva? Pentru că, uneori, oamenii care schimbă lumea nu intră pe ușă așa cum te aștepți. Intră în pantaloni scurți, fără nici cea mai mică frână si arata ca o sursa de migrene, cu parul prins in coc.’’
Din acel moment, întrebările au început să curgă firesc. Îl întrebam despre Romula, despre festival, despre oamenii locului, despre ceea ce își dorea să construiască. Fiecare răspuns năștea o altă întrebare, iar întâlnirea care trebuia să dureze câteva minute se transforma, fără să ne dăm seama, într-o conversație despre identitate, patrimoniu și despre felul în care un loc poate renaște prin cultură.
Când am ieșit din birou, nu mai plecam doar după ce rezolvasem niște acte pentru bunica. Plecam cu sentimentul că descoperisem un om care visa, în felul lui, la același lucru la care aveam să visez și eu. Doar că niciunul dintre noi nu știa încă unde avea să ne ducă acel vis.
Inainte sa ies mi-a spus că peste numai două luni urma
o nouă ediție a festivalului Romula Fest și m-a întrebat dacă aș vrea să m
ă
implic și să vin cu idei.
Am răspuns imediat:
— Sigur.
Habar n-aveam că răspunsul acela atât de simplu avea să însemne sute de telefoane, mii de mesaje, idei care păreau imposibile, proiecte născute peste noapte, sute de discuții și suficiente motive cât să ne scoatem reciproc din minți. Cred că, din clipa aceea, liniștea din Primăria Dobrosloveni a început să aibă termen de expirare. Și sunt aproape convinsă că au existat destule momente în care domnul primar s-a întrebat, măcar pentru o secundă, dacă nu cumva, în ziua aceea, ar fi fost mai simplu să-mi rezolve actele și să mă lase să plec acasă. Din fericire pentru Romula, n-a făcut-o.
Nu aveam de unde să știu că, fără să semnez vreun contract și fără să îmi fac vreun plan, acceptasem, de fapt, cea mai importantă aventură a vieții mele.
Va urma!
