Cu ochi de cer, priveşti Marie
spre fiul tău mântuitor
rostindu-ţi ruga-n necuvinte,
ce-ai scris-o-n palma ta de dor.
Priveşte Marie! Potopul se scurge!
Grădina cu oameni abia a-nverzit!
Copilu' ţi-e liber din nou să alerge,
desculţ, să respire, un aer sfinţit.
Se-asază pe o bancă, în mijloc de
Rai
şi-un fluture alb cu Ea se inchina,
privind către Domnul, ce poartă un
strai,
al lumii caşmir, ţesut pe-o colină.
Din mantia-ai albă, la toţi
a-mpărţit:
fâşii de lumină la suflete oarbe,
bandaj uns cu mir la omul minţit,
ce azi, în Grădină, privirea îi
soarbe.
Maria Roibu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu