Ma trezesc obosita, ma dor si maini si suflet si picioare, cred ca iar m-am catarat prin copaci de mult scuturati.
I-am visat uitati in oracolul tainelor tale din tinerete.
Nu ma ridic, nici nu privesc dincolo, imi tin ochii inchisi, incerc sa-mi amintesc daca in timp ce-l rasfoiam am incercat macar sa ii pun frunzele la loc.
Ce culori aveau? Era toamna?...
Imi acopar lumina cu un val negru ca si ochii in care se pierduse lumea.
Reconturez traseul, a fost scurt si rapid, fara nici un semn.
Stiu ca hoinaream peste camp,in lanuri abia secerate, dar nu vedeam din departare, daca vantul imi arata calea spre acele file atat de apasat scrise. Ma indreptam spre ultimele pagini cand m-ai oprit.
Am inteles ca voi contribui la scrierea altora si ceea ce fusese asternut,era citit de lumea veche.
Continui sa merg.
In partea stanga se asterne o patura de maci,se intind si-mi ajung la suflet. Ma sperii si ma sufoc, sunt atat de rosii .
Daca nu as stii ca sunt doar maci i-as confunda cu corsetul cusut de mainile tale, din fir regal.
Respir incet si prudent, de frica sa nu ii starnesc.
Incerc sa vad prin val, poate uit ca nu respir, daca sunt mainile tale nevazute ce ma incing si ma
ma elibereaza, ma mangaie si ma imping sa-mi secer poteca printre spice de grau zdrobite.
Vreau sa ma dezleg si la ochi si la brau si de tine, pentru o gura de aer in salt de fluturi. Nu pot, e prea strans.
Ma lasi sa calc desculta prin lanuri de spini reci, vezi ca port urma de maci si privesti.
Privesc si eu. Calc apasat, ma aplec uneori sa curat pamantul ars de talpile mele in rosu.
Ma doare, nu era un ac de maracine,era privirea ta care ma indemna sa continui inotul in marea rosie.
Daca stiam cat e de greu sa inoti pe uscat,ma aruncam in ocean si abandonam marea care nu mi-a dat nici un vartej ce stie sa poarte pe brate.
Iar privesc.Vad furtuni in ochii tai si ape linistite ce ar vrea sa imi spele urmele lasate pe tarmul buzelor tale.
Mai cobor valul,trebuie sa disting campul de marea rosie,pun mana la tampla si ma concentrez:
da hoinaream catre el,cautam un oracol,aveam niste frunze in mana, rochia ma strangea,am rupt-o sa ma eliberez de stransoare,inotam in rosu...
Scrasnesc din dinti sa nu imi pierd mintile:
Calcam pamantul si-am intrat in mare,de ce sangeram?Apa era rosie.
Cad rapusa fara putere,ma vad adormita in umbra lumii,ascunsa parca de cei doi ''vesnic indragostiti'' care nu se vad niciodata,goala,invelita de NIMIC.
Spre dimineata, in ceasuri nepoftite,intind mana catre marginea noptii ce se lasa peste coapsele mele.
Ma lovesc de rosu,trezita intr-o adiere.Eram incalzita de un soare palid.
Ma sperii de ceea ce luasem dupa mine in lupta cu drumul dintre pamant si mare.
Purtam campul de maci rosii de peste lume , la capatul ei trena fiindu-mi tinuta de el.
Imi zambea de acolo,singurul mac galben din atata rosu.
Imi scot valul,nu mai era innodat. Deschid ochii,era acolo si stiam ca nu voi mai rataci in dupa- amiezi de arsita si soare dezghetat in mare.
Imi curata arsurile cu mangaierea unui mac ce il salvase de atingerea lumii vechi.
Sau de cate strofe ar fi nevoie pentru a scrie mii de carti?
