în pieptul meu amprenta buzelor tale
își scrie poemul…
câte cuvinte așteaptă să curgă
cât alb ne îmbracă
câte nopți ne vom spune «noapte bună»
câte dimineți ne vor prinde înlănțuiți
în visul ce nu se termină niciodată
ne doare carnea de atâta zbatere
ni se încurcă venele de atâta tremurat
casa asta ne e prea mică să cuprindă
nemurirea în care ne-am desăvârșit
și câte ar mai fi de spus…
mi se frâng degetele de atâta iubire
ți se topește cântecul în ochii mei
lumânarea cu iz de satin neted si crin lunatic
arde
pianul se-acoperă-ncet cu partitura
cea nouă pe care ai tipărit sarutul de mâine
chitara își îmbrățișează coardele tăcută
creionul a
adormit
în surdină tu și eu
fredonăm melodia brațelor ce nu dorm niciodată
Maria Roibu
