Remember Donca Alecu

„A prăvălit peste mine un munte de iubire de sub care nu mai pot ieşi, iar da­că mă cercetez mai bine nici nu vreau să ies. Eu nu mai ştiu cum să respir fără această greutate dulce a iubirii ei. Cuvintele Don­cuţei au fost, sunt şi vor rămâne trepte spre inimile şi sufletele noastre", spune Zoia Alecu despre sora ei.
Sursa: Daniela Andronie
http://jurnalul.ro/timp-liber/monden/suflet-calator-cu-mersul-astral-556610.html


 POEZII DONCA ALECU

 STEAUA TA


Cu mintea de copil puteai
Visând, un pod să construieşti
Până la stele ajungeai
Nu te gândeai că o să creşti!


Ce e întâi, pe urmă nu-i...
Timpul nu îl poţi întoarce
Oftezi, îţi aminteşti şi-ţi spui:
Să fiu din nou copil, mi-ar place!


Şi nostalgia, te-a cuprins!
Te-ntrebi: Scânteia de-nceput,
Unde s-a dus?...Oare s-a stins
Sau steaua ta a dispărut?


E sus, de unde a venit!
Veghează aşteptând s-o vezi.
Privind spre ea, ţi-ai amintit
De vremea cu poveşti!...Şi crezi.


Fiind cu ea, îţi e uşor
Lipsit de gânduri cenuşii
Doreşti să retrăieşti un zbor
În lumea " Celor mici", revii.


Oprind cu gândul timpu-n loc,
Parcă te simţi copil din nou,
Zâmbeşti senin, ai chef de joc,
Chiar crezi visând, că eşti erou!



FIR DE PRAF

 Pe coama timpului stă rece
Întrebător: cu ce-o să plece
Din viaţă, doar cu frigul iernii
Biet fier de praf pe-obrazul vremii!
Atât a reuşit să fie
Şi va pleca fără să ştie
Că nu putea avea căldură
Un suflet măcinat de ură.
Cu ochii goi şi printre gene
Privea abia-ndrăznind să cheme,
Ce-a-ndepărtat voit cu firea,
Pierzând credinţa şi iubirea.

Bătrân, orbit şi fără vlagă,
Când era gata să-nţeleagă
Al vieţii rost şi-a sa menire,
A şi murit, să nu vă mire!...

 SUFLET CĂLĂTOR
 
Suflet călător
Ostenit de vise
Măcinat de dor
Şi iubiri promise,
Mai ai tu putere
Să porneşti la drum,
Să tot cauţi miere
Unde nu-i oricum?...


Să te culci pe-o floare
Locul e prea strâmt
Pentru-un suflet mare
Pentru-un suflet frânt!...
Visele nu mor
Cât ai ceru-n tine,
Suflet călător
Printre zări senine!

GINSÉNG

Omule, ai idee

câtă asemănare poate fi

între tine şi un arbore?

Ştiai că GINSÉNGul tău a fost întotdeauna,

un legământ între pământul din care ai răsărit

...şi Dumnezeu?

GINSÉNGul trebuie adăpostit întotdeauna,

cu orice preţ.

Un legământ rupt,

este un GINSÉNG cangrenat, fără esenţă.

Chiar dacă ai frunze şi ramuri verzi,

asta nu ajută cu nimic,

dacă GINSÉNGul este mutilat.

O ramură fără frunze verzi,

dar cu un GINSÉNG sănătos,

va zămisli la nesfârşiţ,

frunze în diferite nuanţe de verde

...căci în lumina lui,

tu, omule, vei fi intodeauna,

legământul între pământul din care ai răsărit

...şi Dumnezeu.

Înlocuiţi " GINSÉNG ul " cu numele celui mai viu sentiment

şi atunci veţi afla care este Legământul,

dintre Cer şi Pământ.

Maria Roibu

Primii paşi prin nori înverziţi

‘Primii paşi prin nori înverziţi’ [‘Primers passos pels núvols reverdits’], poema de MARIA ROIBU traduït del romanés al català per PERE BESSÓ

'Primers passos pels núvols reverdits'

Quan les roses negres prenen vida, la terra emblaveix.

El cel irromp amb olor a lava encesa i... ningú no escolta.

Els mars del cel es trenquen els dits, un a un, i el seu esclafit bat les despulles de les naus naufragades massa d’hora.

Plou des de la terra amb herba adormida, i el cel s’inunda sistemàticament.

Cap núvol no porta paraigües, açò perquè totes desitgen arrelar-s’hi.

D’on, però, tanta herba?!

Quan aprendrem a anar descalços, pels verds del blau, llavors veurem la llum de la terra.

Així que tu, lector, descalça’t l’ànima dels arrels, tin-la de la mà i posa-la vora del primer núvol reverdit.

Allà sentiràs la brisa de la terra i l’aire colorat d’un nou començ.

Clou els ulls i prem en les palmes de la mà les fulles del cel, car només en ell les roses negres s’arrelen a la vida.



'Primii paşi prin nori înverziţi'

Când trandafirii negrii prind viaţă, pământul îşi schimbă culoarea în albastru.

Cerul erupe, mirosind a lavă încinsă şi...nimeni nu aude.

Mările cerului îşi frâng degetele, unul câte unul, iar pocnetul lor loveşte rămăşiţele navelor naufragiate prea devreme.

Plouă din pământ cu iarbă adormită, iar cerul se inundă sistematic.

Nici un nor nu poartă umbrelă, asta pentru că toţi îşi doresc să crească rădăcini în ei.

Dar de unde atâta iarbă?!

Când vom învăţa să mergem desculţi, prin verdele albastrului, atunci vom vedea lumina pământului.

Aşa că...TU, cititorule, descălţa-ţi sufletul de rădăcini, ia-l de mână şi aşază-l pe marginea primului nor înverzit.

Acolo vei simţi adierea pământului şi aerul colorat, al unui nou început.

Închide ochii şi strânge în palme frunzele cerului, căci doar în el, trandafirii negrii prind rădăcini de viaţă.

Pensula cu gust de ciocolata